Tema morţii în artele vizuale

Poate mai  mult decat cu oricare alt subiect, artiştii au fost preocupaţi de tema morţii, ameninţarea morţii, moartea, fuga de moarte  si pregătirile pentru moarte.

Importanţa morţii in cultura egipteana antică este evidenta in artefactele pentru înmormântări si in numărul mare de piramide. În Grecia antică interesul s-a focalizat asupra reprezentărilor materialiste ale vieţii într-o stare ideală, incluzând și perfecţiunea fizică a eroilor săi mitologici. Această artă poate fi asociată cu una care celebrează viata, o viată ideală asa cum o visau grecii, şi poate fi inteleasă ca o negare culturală a finalitaţii morţii.

Privind arta crestină cu accentul său pus pe moarte ca figură centrală, unii istorici ai artei au descris creştinismul ca reprezentând un foarte dezvoltat cult al morţii. Temele macabre au aparut in literatura ca şi în iconografie aproape in acelaşi timp cu artes moriendi (arta de a muri – nume dat la două texte latine datând din 1415 si 1450 care oferă sfaturi privind protocolul şi procedurile unei morţi bune si cum „să mori bine”, Ars moriendi a fost printre primele carţi publicate şi a avut o circulaţie pe scara larga, în special in Germania).

Temele macabre

Sunt numite de obicei macabre reprezentările realiste ale corpului uman in descompunere. Macabrul medieval începe dupa moarte şi se opreşte la schelet.

Cele mai vechi reprezentări ale temelor macabre sunt interesante pentru că in unele dintre ele continuitatea Judecăţii de Apoi sau individuale este incă vizibilă. Spre exemplu, în marea frescă de la Campo Santo din Pisa, ce poate fi datată în jurul lui 1350, întreaga jumătate superioară, cerească, reprezintă lupta ingerilor şi demonilor pentru obţinerea sufletelor defuncţilor. Îngerii îi ridică pe cei aleşi la ceruri iar demonii îi aruncă pe pacatoşi în Infern. Schimbarea constă în faptul ca deşi pe partea superioara este deja cunoscuta iconografie a Judecăţii de Apoi, în registrul inferior nu se regăsesc imaginile traditionale ale învierii. În locul lor, o femeie invesmântată in valuri lungi, cu pletele despletite, pluteşte deasupra lumii lovind cu coasa ei tineretul unei curţi de îndrăgostiţi care nu se aşteaptă la aceasta şi ignoră implorările unei impresionante curţi a miracolelelor. E un personaj straniu, înrudit cu îngerul, fiindcă zboară iar trupul său e antropomorf, dar şi cu bestialitatea demonului, având aripi de liliac = moartea are un aspect neutru, nu neaparat diabolic, ea poate fi considerată şi un executant docil al voinţei divine, un mesager bland.

Ea apare astfel şi în Judecata de Apoi a lui Van Eyck, acoperind întreaga lume cu trupul său aşa cum acoperă umanitatea cu mantia sa Sfânta Fecioară milostiva; abisurile infernale se deschid sub picioarele sale gigantice. Dar aici moartea a pierdut infaţişarea unei femei vii pe care o avusese la Pisa. La Pisa, trupurile umane lovite de coasă zac pe pământ, cu ochii inchişi, iar îngerii şi demonii vin să culeagă sufletele expirate de pe buzele lor.

Dar mai există şi o altă scenă în afară de moartea universală. Cadavrul pe jumătate descompus va deveni tipul cel mai frecvent al reprezentării morţii: aşa numitul transi – putrezitul. El apare deja către 1320 pe pereţii bazilicii inferioare de la Assisi pictat de un discipol al lui Giotto: el poartă o coroană a deşertăciunii iar sfântul Francisc îl arată privitorului. Este principalul  figurant al iconografiei macabre între secolele al 14-lea si al 16-lea. Putrezitul este regăsit pe lespezile mormintelor: în partea de jos al monumentului se afla gisantul sau putrezitul ce îl inlocuieşte, iar deasupra preafericitul in Paradis.

Însă mortul putred se regăseşte cel mai frecvent in ilustraţiile cărţilor de rugăciuni destinate laicilor evlavioşi, şi în special cele care apar in slujba morţilor. Se regăseşte însa şi în camera muribundului. Într-o miniatură din Heures de Rohan, moartea intră în camera purtând un sicriu pe umăr spre marea spaimă a bolnavului aflat in fata acestui avertisment fără echivoc.

Însă, în cărţile de rugăciune, moartea preferă cimiterele; scenele din cimitir devenind foarte frecvente si variate. De exemplu, în Moartea Creştinului, o miniatura din Heures de Rohan, 1420, agonizantul nu se mai află in patul său , el a fost transportat printr-o anticipaţie suprarealistă la cimitir unde este culcat pe pământ în care, ca in toate cimitirele, oasele si craniile se amesteca cu iarba. El este întins pe un lintoliu albastru, brodat frumos. O a doua deosebire fată de artes moriendi este faptul ca trupul este în întregime gol, fără nici un văl transparent, şi fără să fie înfaşurat în panzeturi.

Dansul macabru

Dansul macabru este o horă fără sfârşit în care alternează cei morţi cu cei vii. Morţii conduc jocul şi sunt singurii care dansează. Fiecare cuplu este alcătuit dintr-o mumie dezgolită, putredă, asexuată şi extrem de vioaie şi un bărbat sau o femeie, îmbracaţi după rangul lor lor social însă, parcă nespus de uimiţi. Moartea îşi întinde mâna către muritorul pe care-l va lua cu ea dar acesta nu i s-a supus înca. Efectul artistic rezultă din contrastul existent dintre ritmul morţilor şi paralizia celor vii. Scopul moral este de a reaminti in acelaşi timp nesiguranţa ceasului din urmă şi egalitatea tutoror oamenilor în faţa morţii. Toate vârstele umane şi toate categoriile sociale defilează într-o ordine ce reflectă ierarhia socială aşa cum începea să se profileze pe atunci în conştiinţa epocii. Acest simbolism al ierarhiei a devenit astăzi o sursă de informaţie pentru istoricul societăţii. Acesta este cazul dansurilor macabre dinaintea sec al 16-lea în care întalnirea omului cu moartea nu era brutală, gestul morţii este aproape bland.

Triumful morţii

Triumful morţii este o altă temă contemporană cu artes moriendi şi cu dansurile macabre, având deasemenea o răspandire extrem de largă. Triumful morţii înfaţişează moartea ca un tiran obişnuit sau un cuceritor triumfal, fiind un simbol al morţii sau al soartei oarbe, foarte diferit de individualismul din dansurile macabre. În timp ce Germania si Franţa preferau dansul macabru, în Italia genul predominant era cel al triumfului morţii. Subiectul este diferit, nu mai asistăm la confruntarea personală a omului cu moartea, ci la ilustrarea puterii colective a morţii: moartea, mumie sau schelet, stând în picioare si ţinându-şi în mână arma emblematică, conduce un car enorm si greoi tras de boi. Carul este un simbol inspirat din mitologie fiind destinat intrărilor triumfale ale principilor in oraşele predilecte. Prinţul poarta acum însă drept blazoane cranii si oase. Carul poate proveni de asemenea de la cortegiul funerar princiar, purtând reprezentarea în ceară sau în lemn a unui cadavru pregatit pentru înhumare, asemănător celui real, sau sicriul acoperit cu postav. În universul fantastic al lui Brueghel el va deveni căruciorul banal în care groparii îngrămădesc oasele pentru a el transporta dintr-un loc în altul dupa ce le-au luat din biserică.

O armată de scheleţi (simbolizând moartea) fugăresc, omoară şi chinuie toţi oamenii pe care-i găsesc. În depărtare un fum gros acoperă cerul şi alte focuri abia se zăresc – Bruegel ne dă de înţeles că aceasta nu este o întâmplare izolată ci că peste tot în lume se petrec scene asemănătoare. În centru imaginii un schelet pe un cal scheletic măcelăreşte o mulţime de oameni şi îi îndreaptă către un fel de sicriu gigantic (care are deasupra semnul crucii). Până şi crucea a fost transformată într-un simbol al morţii, mai ales cea neagră care abia se zăreşte în centrul tabloului: e părăsită, neputincioasă, incapabilă să acţioneze la grozăviile din jurul ei. În prim-plan un călugăr în mantie albastră este prins de un schelete care poartă în bătaie de joc aceaşi mantie. Deasupra lui câţiva oameni sunt prinşi într-o plasă. Un pic mai jos o căruţă plină cu cranii calcă fără milă oamenii. Scheletele de pe cal sună din clopoţel – simbol al morţii  – ” ţi-a sunat ceasul”. În colţul din stânga jos un rege aproape mort este susţinut de un schelete care îi arată clepsidra. Celălalt schelete îşi pune în batjocură o coroană în cap – “Moarte este regina acum”.

Omul pare cu adevărat neputincios. E doar o chestiune de minute până când moartea îi va termina pe toţi. O altă scenă impresionantă este cea din colţul din drepata jos unde un bărbat cântă la lăută si o femeie îl ascutlă. Cei doi incearcă să facă abstracţie de nenorocirea care-i înconjoară însă un schelete exact în spatele lor îsi bate joc de ei cântând şi el la o vioară. Îi bruiază, nu-i lasă să-şi trăiească ultimele clipe din viaţă în linişte. Deasupra două femei care probabil că au fost sculate de la masă sunt îngrozite de noul meniu, un cap de schelete.

Sunt portretizate toate categoriile sociale. Moartea nu face discriminări. În colţul din drepata sus observăm mai mulţi oameni spânzuraţi şi alţi oameni care urmează la rând. Cei care atârnă într-un mod ciudat, ca în vârf de băţ, au fost de fapt chinuiţi pe roată şi acum, în viaţă fiind, sunt lăsaţi la discreţia păsărilor sălbatice (o metodă răspândită de tortură în evul mediu). Chiar în centrul imaginii, lângă acea casă în flăcări, parcă îl vedem pe însuşi diavolul. Tabloul este o reprezentare impresionantă a morţii dar totodată un portret relevant pentru teroarea în care trăiau oamenii din Evul Mediu.

Published in: on 7 Martie 2011 at 00:16  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://mihaimsusanu.wordpress.com/2011/03/07/tema-mortii-in-artele-vizuale/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: